Rusia Unită
by Constantin Enache on March 13, 2012
Vladimir Putin a câștigat alegerile prezidențiale din Federația Rusă, în 4 martie 2012, cu un scor de 64,39 % din voturile exprimate, în condițiile unei prezențe la vot de peste 50 % din alegătorii cu drept de vot.
Se știe că în Federația Rusă până și trecutul este imprevizibil, deci și comunistul Ghennadi Ziuganov (care a obținut 17,8 % din voturile exprimate) poate denunța, alături de alți candidați ce au obținut scoruri mici, fraudarea alegerilor. Este paradoxal cum comuniștii ruși au atins performanța, după trecutul lor abundent în democrație, să reclame furtul alegerilor.
Putin a asigurat transparența alegerilor desfășurate în Federația Rusă și a introdus camere web în toate secțiile de vot, permițând accesarea on-line a imaginilor transmise pe tot parcursul desfășurării alegerilor. După această strategie care a dejucat propaganda occidentală în privința manipulării alegerilor, Putin a anunțat că voința Rusiei se va impune în fața presiunilor coloniale occidentale.
Sub regimul lui Putin, din momentul preluării puterii de la Boris Elțin, Federația Rusă a devenit a 9-a economie globală. Vladimir Putin anunță investiții în modernizarea armatei ruse de 590 de miliarde de euro, ceea ce arată că își dorește ca Federația Rusă să redevină superputere militară și nu doar una economică.
Vladimir Putin, doar un dictator potrivit presei occidentale, a stabilizat economia rusă, permițând consolidarea unei clase mijlocii și creșterea nivelului de trai. Rușii au votat stabilitatea și siguranța că Putin îi va apăra de spolierea promisă de organizațiile monopoliste străine în schimbul „democrației reale”.
Se pare că reforma agrară a lui Piotr Arkadievici Stolîpin (acesta fiind asasinat pentru a nu deranja planurile oligarhilor), prin care s-a încercat să se creeze o clasă de mijloc unită a țărănimii care să sprijine ordinea socială din Rusia țaristă, se regăseste în strategia lui Putin și se evită astfel o nouă revoluție bolșevică dorită de oligarhi; revoluția din octombrie, nefiind evitată în trecut, a avut repercursiuni la nivel global, antrenând civilizația umană în experimente ideologice în masă dezumanizante.
Până în prezent, Putin a reușit să răspundă propagandei occidentale, care acuză Rusia că este dependentă de exportul de petrol și de gaze naturale, printr-o datorie suverană de 2,5 % din PIB, prin generalizarea unui nivel de trai decent, prin stabilitate. Rusia a înregistrat o creștere de 4,2% a PIB-ului, care o situează pe locul trei în topul celor mai performante economii în 2011, cu un deficit bugetar de 0,8% din PIB, cu o inflație la cele mai scăzute cote pe care Rusia le-a avut vreodată, având o datorie publică ce se ridică la doar 10,4% din PIB (cea mai mică din lume!). Totuși, Putin este acuzat de autoritarism de parcă controlul statului asupra resurselor proprii și redistribuirea bogăției la nivelul întregii țări ar fi dictatură sau vreo tragedie economică.
Revirimentul economic al Federației Ruse este prezent și în analizele economiștilor străini care au concluzionat că Rusia va deveni a 4-a economie mondială până în 2020, deci nu doar în propaganda Rusiei Unite a lui Putin. Se preconizează că Rusia va deveni un mare producător de alimente, de biocombustibili, în detrimentul S.U.A. și al Braziliei, dar și o deținătoare de mari rezerve de apa dulce, grație geografiei și climei Federației Ruse. În timp ce majoritatea lumii va fi însetată, înfometată și lipsită de alternative energetice, Rusia va prospera.
Cum a reușit Vladimir Putin ? A conștientizat faptul că un stat social puternic generează profit și eficiență, apoi i-a rugat pe ruși să se întrebe dacă s-ar simți mai liberi fără nicio rublă în buzunar:
Rusia, asemenea Chinei, este o societate cu două sisteme, o conjugare a intereselor privat și public, dar cu accente de democrație constituțională pronunțate mai des. Problema Rusiei, ca a tuturor statelor foste comuniste, a fost trecerea abruptă de la o economie centralizată la o economie de piață la care te adaptezi prin competitivitate.
În fapt, problema reală a reprezentat lipsa unei noi filosofii care să o înlocuiască pe cea veche, pe cea etatistă. În aceste condiții tulburi, s-a impus filozofia dorită de oligarii de pretutindeni, și anume darwinismul social, care a permis perpetuarea instabilității economice, generalizarea corupției, pierderea resusrselor strategice ale țării în favoarea oligarhilor, distrugerea sistemului social și impunerea supremației interesului personal în detrimentul interesului comunității. În capcana acestei propagande au căzut multe dintre statele foste comuniste care au acceptat slăbirea statului social și reducerea lui la doar statutul de garant al pieței libere. În practică, resursele acestor state au fost „privatizate” prin cumpărarea lor pe sume infime de companiile de stat ale statelor puternice, iar monopolurile cauzate de privatizări în lanț au generat dependența statelor slabe de oligarhii. În aceste condiții, cetățenii acestor state au fost reduși la statutul de chiriași pe domeniul colonial, deci de plătitori ai tributului fără a avea dreptul de a revendica un trai decent, cum este și cazul românilor!
Nu este deloc suprinzator faptul că statele nordice, asemenea Rusiei Unite, au adoptat modelul statului social puternic, păstrându-și resursele și redistribuind bogăția națională prin finanțări integrale de stat în domeniul educației, în domeniul cercetării și inovării, asigurând o platformă calitativă omogenă pentru evoluția cetățenilor și pentru modernizarea statului. Aceste state sunt astăzi ferite de replicile crizei economice, putându-se relaxa grație unei creșteri economice constante susținută de o resursă umană de calitate.
Ideea darwinismului social s-a înrădăcinat adânc în mințile naive ale multor indivizi dornici de a se lăuda cu dovada succesului personal. Prevalarea interesului personal nu este decât o marotă menită să divizeze și să cucerească orice societate de către prădători. Dacă eu am succes social, nu ar trebui să-mi pese de cel de lângă mine deoarece el este inadaptat și poate fi sacrificat pe altarul pieței libere; totuși ar trebui să țin cont și de efectele negative ale acestei situații, efecte ce se vor răsfrânge asupra întregii comunități pe termen mediu și lung. Scăderea nivelului de trai al vecinului/vecinilor limitează accesul la educație pentru generațiile ce îi/le vor urmă, deci majoritatea urmașilor lui/lor va fi slab pregătită profesional, probabil dispusă la comiterea de infracțiuni pentru a supraviețui etc. Toți acești factori vor conduce la scăderea venitului companiilor private ce-și desfășoară activitatea în comunitate, ceea ce va impune reducerea locurilor de muncă, deci și a veniturilor bugetului local, deci și ale bugetului național etc.
Indivizii din orice societate sunt interconectați, iar situația precară a fiecărui cetățean reprezintă un catalizator al problemelor comunității în ansamblu. Pentru a asigura contextul necesar evoluției, consider că interesul personal ar trebui pus în slujba interesului comunității, al societății, demers necesar în stabilirea echilibrului și a eficienței schimburilor sociale. În fapt, este o extrapolare a filosofiei creștine care te îndeamnă să îți iubești aproapele că pe tine însuți, ceea ce, dacă ar fi practicat, probabil că ar rezolva 99,99 % dintre problemele actuale ale omenirii.
Darwinismul social propune supraviețuirea celui mai puternic, dar în condiții arbitrare de stabilire a celui mai puternic și, de cele mai multe ori, ca moștenire/dobândire a statutului. Spre exemplu, un cetățean german este în majoritatea cazurilor plătit mai bine decât un cetățean român cu aceeași pregătire profesională, cu experiență profesională asemănătoare sau chiar superioară, având aceleași responsabilități și rezultate. Putem concluziona că cel mai puternic și-a moștenit statutul, fiind superior în fața angajatorului datorită aprecierii subiective a brandului cetățeniei. Darwinismul social nu este altceva decât arianism în formă economică și este folosit în termeni economici sub diferite denumiri și caracteristici, dar cu același scop: libertarianism, neoliberalism, ordoliberalism. Este vorba de primatul unui model macrosocial ce anulează coeziunea socială. Nu este o coincidența faptul că PD-L-ul este sponzorizat de Fundația Konrad Adenauer pentru a promova ordoliberalismul în România, iar situația economică dezastruoasă în care ne aflăm trebuie să o percepem ca un efect al practicării darwinismului social la scară națională, PD-L-ul devenind agentul generalizării sărăciei în România și apărătorul plasamentelor străine în detrimentul economiei naționale.
Ideea rasei superioare s-a extins la nivelul politicii de stat în lumea occidentală, deci s-au pus bazele relațiilor politico-diplomatice de exterminare a cetățenilor considerați a fi inferiori în baza brandului de țară moștenit. Cine nu este conștient că aceste teorii au devenit parte a realității geopolitice, se poate bucura doar temporar că a supraviețuit datorită inteligenței și/sau grație relațiilor de putere moștenite/dobândite. Totuși exterminarea este sistematică, iar statul puternic va elimina fără a avea vreo remușcare cetățenii statelor inferioare în procesul de asigurarea a resurselor finite pentru propriul popor ca efect al instinctului național de supraviețuire.
Într-un viitor în care resursele de petrol, apa dulce, alimentele sunt pe cale de dispariție, războiul pentru supraviețuire nu va respecta vreo regulă. Cetățenii statelor puternice vor prospera, în timp ce cetățenii statelor inferioare vor fi doar cifre pe listele lagărului economic de exterminare.
Eu cred că este indicat să nu-i luăm în seamă pe naivii care ne explică cum și în ce fel teoria economică/ideologia politică x sau y ne va ajuta să nu murim de foame, de sete, de frig etc. Consider că este normal să-i tolerăm pe dobitoci când se laudă cu cunoștințele și argumentele economice care îi determină pe ei să afirme că știu ce e mai bine pentru popor. Sunt convins că este logic să ignorăm diverșii manipulatori care ne explică că există piață liberă și concurență loială. Datoria noastră genetică este să supraviețuim și nu vom reuși decât prin unitate în comunitate. Dacă nu ne apărăm comunitatea, resursele țării, patria, riscăm să fim transformați în exponate ale genocidului economic din secolul 21.
Rusia o să prospere. Vladimir Putin este garantul statului social rus, este garantul longevității poporului rus. În timp ce populația Rusiei este în creștere, noi ne împuținăm. În timp ce populația Rusiei nu migrează, noi plecăm cu milioanele pentru a fi sclavii imperialiștilor. Asta este realitatea socială cu care trebuie să ne obișnuim, deși eu sper că ne vom schimba filosofia de viață și că vom lupta pentru evoluția comunității prin unitate în diversitate! Rusia unită asigură prosperitatea rușilor, iar România divizată prin darwinismul social/libertarianismul/neoliberalismul/ordoliberalismul asigură prosperitatea germanilor, a austriecilor, a francezilor, a italienilor, a rușilor etc.
Supraviețuirea rezidă în comuniunea în comunitate și nu în teoria divizării prin promovarea interesului personal indusă de imperialiști.
Constituția României și Idiotul
by Constantin Enache on February 17, 2012
Secretul libertăţii rezidă în educația oamenilor, în timp ce secretul tiraniei în a-i menţine pe oameni ignoranţi., Maximilien Robespierre;
Nu toti oamenii sunt inteligenti si cumpatati, unii-s prosti, unii-s destepti, unii duc un trai bun, unii prosti. Asa functioneaza natura, e o ierarhie a competitiilor, unii castiga, altii pierd., Idiotul.
Ultimul pasaj îi revine unui trol insignifiant ca identitate, locație, părinți, educație, nu doar prin prisma identității anonime asumate, ci mai ales prin prisma exprimării rudimentare și a concluziei care trădează incultura crasă cu care se mândrește. Primele idei sunt de’a dreptul revelatoare, așa cum sunt cele care concluzionează că e bine să fie bine, că e rău să fie rău etc. și, dacă nu ar fi un trol anonim, sigur ar fi fost nominalizat la Premiul Nobel pentru gândire axiomatică. Aflăm de la sofistul de șanț că există două categorii de oameni: proști și deștepți, unii cu un trai bun (cine ? unde ? cum ? când ? cât de ?), iar alții cu un trai prost ( cine ? unde ? cum ? când ? cât de ?), unii câștigă (cine ? unde ? cum ? când ? cât ?), în timp ce alții pierd (cine ? unde? cum ? când ? cât ?). După o sistematizare „academică”, urmează o concluzie inovatoare:
Idea (totuși, este vorba de „ideea” sau de „a idea” conform dicționarului explicativ al limbii române) cum că toți pot fi egali sfidează natura., Idiotul.
Care toți ? La cine se referă ? La proști ? La deștepți ? La animale ? etc. ? Acest trol comite, alături de o serie de greșeli gramaticale, o eroare de logică: proștii pot fi egali cu deștepții atât ca număr cât și ca efort, dar, probabil, va diferi durata și/sau calitatea acțiunii și a rezultatelor. Nu putem spera că un trol se bazează pe inteligență, poate doar pe lipsa ei. Analizând ierarhizarea lui halucinantă, pe ce se bazează atunci când diferențiază oamenii în proști și în deștepți ? Un broker de pe Wall Street este mai deștept decât un cercetător în inginerie genetică, dacă beneficiază de un câștig financiar superior ? Un cercetător de la NASA îl poate învinge pe hoțul care vrea să-l jefuiască ? Depinde de o serie de factori! Trolul, suprasolicitandu-și incompetentul neuron, nu știe că atunci când ierarhizezi, chiar dacă este vorba de o sistematizare rudimentară și/sau inutilă, ai nevoie de o metodă, de criterii, de o scală a variabilelor comparate, de statistici, de parametri, de inteligență. Dar nu. El știe una și bună: sunt ignorant, deci reducționst și generalizator!
După clasificarea imbecilă, trece la socialism. Scurta introducere predeterminată în „așa funcționează Universul pentru că așa îmi place mie să cred!” este continuată de teorii politice. Avem, deja, premise atrăgătoare.
Trolul mi-a menționat numele, deci a devenit necesar să-l numesc și eu, ca să nu fiu acuzat de generalizare, mai ales în condițiile existenței unei puzderii de troli. O să îl denumesc Idiotul, cu speranța că nu i-am deconspirat adevărata identitate, poate doar cea asumată. Idiotul, în stilul său reducționist și generalizator, își permite să afirme că știe din ce localitate sunt și ce vârstă am, fără a avea o informație reală, greșind în ambele cazuri, dar nu numai. Dacă localitatea poate fi detectată prin intermediul IP-ului, vârsta mi-a aproximat-o, folosind unul din termenii intuiției sale geniale: „vreo”. Nu ar trebui să mă mire faptul că acest Idiot își permite să evalueze calitatea educației accesibile unuia sau altuia, din moment ce, după cum am demonstrat până acum, el este o victimă a lipsei de educație.
Constituția este un mister pentru orice idiot, deci și în cazul în speță, mai ales când nu ai auzit de efectul Dunning-Kruger sau de dreptul constituțional, deci referitor la art. 1 alin. (1) din Constituția României, Idiotul concluzionează emfazic:
Cu alte cuvinte, daca mai abrogam constitutia si facem una noua, isi pierde valibilitatea. (?!), Idiotul;
Articolul 1: Statul român
(1) România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
El consideră că oricând Constituția României poate fi abrogată, și, „dacă vrea mușchii lui”, această decizie poate fi luată doar pentru ca articolele care nu mai corespund, precum cele referitoare la inițiativa revizuirii Constituției (art. 150) sau la limitele revizuirii Constituției (exprese, heteronome, tacite, autonome – art. 152), să fie eliminate, dar Idiotul nu știe decât să citească, deci nu să și înțeleagă. Orice avizat știe că, în cazul respectării articolelor referitoare la inițiativa și la limitele revizuirii Constituției României, trebuiesc respectate procedurile, prevăzute în articolul 151 din Constituție:
Articolul 151: Procedura de revizuire
(1) Propunerea sau proiectul de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere.
(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunga la un acord, Camera Deputaților și Senatul, în sedință comună, hotărăsc cu votul a cel putin trei pătrimi din numarul deputaților și senatorilor.
(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.
Idiotul nu a aflat de existența limitelor, poate pentru că prostia nu are limite.
Idiotul crede că economia de piață există, că piața este liberă, că banii nu sunt gratis. Idiotul nu știe că, într-o piață liberalizată a monopolurilor, există state care iau bani gratis, cu dobândă de 0 % sau chiar negativă, investitorii rugându-se de aceste state să instaleze „robinetul cu bani” la orice colț de stradă.
În articolul meu anterior am analizat situația actuală a economiei globale, o economie în care marile companii private își asumă riscuri cu bani din fondurile publice, primind gratis ajutor financiar de stat în cel mai socialist stil posibil; dar asemenea tratamente nu se aplică în împărțirea profitului, ci doar în cazul pierderilor. Piața liberă este un paradox: ea este monopolizată de cei puțini care își permit, devenind liberă la asistență financiară din partea celor mulți care suportă și prețurile arbitrare ale organizațiilor monopoliste.
Idiotul nu numai că nu înțelege conceptele, el nici nu știe care este definiția lor. El condamnă faptul că, în pofida invocării calamității cauzate de criza economică, articolul 53 alineatul (1) din Constituția României, Curtea Constituțională a României a considerat că tăierile de pensii sunt neconstituționale:
Articolul 53: Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți
(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Curtea Constituțională a constatat că pensia este un interes patrimonial care trebuie cântărit din perspectiva dreptului de proprietate: „pensia, atât ca drept în sine, cât şi ca element al proprietăţii private, reprezintă o creanţă asupra statului pe care acesta este obligat să o plătească şi s-o ocrotească”, în conformitate cu articolul 44 alineatul (1) din Constituția României:
Articolul 44: Dreptul de proprietate privată
(1) Dreptul de proprietate, precum si creantele asupra statului, sunt garantate. Continutul si limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Curtea Constituțională a României a hotărât prin decizia 872/25.06.2010, dosarul 1532/2010, că pensile nu pot fi diminuate deoarece Constituţia României prevede, în mod expres, la articolul 47 alineatul (2), dreptul la pensie ca drept fundamental:
Articolul 47: Nivelul de trai
(2) Cetățenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetățenii au dreptul și la măsuri de asistență socială, potrivit legii.
Textul constituţional nu califică dreptul la pensie doar din perspectiva unui interes patrimonial al persoanei, ci, consacrând în mod expres dreptul la pensie ca un drept fundamental, impune statului obligaţii constituţionale. Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, se constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate fi acceptată nici măcar cu caracter temporar. Prin sumele plătite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză practic şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivităţii; astfel, contributivitatea ca principiu este de esenţa dreptului la pensie, iar derogările, chiar şi temporare, referitoare la obligaţia statului de a plăti cuantumul pensiei, rezultat în urma aplicării acestui principiu, afectează substanţa dreptului la pensie.
În același sens, chiar și legea pensiilor a fost votată fraudulos, nerespectându-se procedura parlamentară, cvorumul necesar adoptării unei legi organice, infracțiunea fiind filmată în direct de operatorii televiziunilor prezenți în parlament în momentul săvârșirii ei de coaliția monstruoasă care sprijină un guvern anticonstituțional.
Nu am dorit să întru în detaliu în discuția cu un Idiot care nu distinge între prostia lui și realitatea socială, dar m-am gândit că i-ar fi de ajutor sacrificiul meu. El este convins că ar trebui să predea lecții de constituționalitate judecătorilor Curții Constituționale, dar este clar că nu a vrut să-și irosească talentul printr-o astfel de activitate inutilă și degradantă pentru statutul său de Idiot.
Același guvern anticonstituțional a fost pus în situația executării silite prin hotărâri definitive și irevocabile și, pentru a fenta legea în virtutea căreia există, amână plata unor hotărâri executorii prin ordonanțe de urgență, în cazul personalului din sectorul bugetar (cadrele didactice) care și-a câștigat în instanță drepturile salariale în baza Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 (modificata si completata prin OUG nr. 151/2008 ). Nerespectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor români s-a realizat prin OUG nr. 71/2009, prin OUG nr. 18/2010 și prin OUG nr. 45/2010 (pentru modificarea articolului 1 al OUG nr. 71/2009), deși, potrivit articolul 1 alineatul (5) al Constituției României:
Articolul 1: Statul român
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Amânarea echivalează, în fapt, cu lipsirea unor hotărâri judecătorești de efecte, atâta timp cât cel care a obținut recunoașterea unui drept în fața unei instanțe judecătorești nu-și poate valorifica dreptul pe calea executării silite. Totuși, aceste imposturi guvernamentale, fiind ilegitimate și de propriile acțiuni, recuperează creanțele statului asupra cetățenilor, executându-i silit imediat, în virtutea poziției de forță garantată de controlul aparatului represiv.
Plecând de la articolul 1 alineatul (3) al Constitutiei Romaniei :
Articolul 1: Statul român
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.,
Idiotul își permite să definească statul social ca fiind ,,un stat de bine”, precum efectele gândirii sale stătute. El interpretează termenii constituționali ca fiind pompozitate, dar presupun că este ceva natural pentru cineva care are o gândire molipsită de solipsism, pentru cineva care își imaginează că opiniile sale sunt cele care construiesc realitatea.
În final, Idiotul concluzionează că nu vede rostul unor articole din Constituția României, pe care le denumește „chestii cărora nu le văd rostul”, atât din pespectiva creanțelor cetățenilor asupra statului cât și în raport cu tratatele internaționale la care statul român a aderat:
Articolul 20: Tratatele internaționale privind drepturile omului
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.;
Articolul 44: Dreptul de proprietate privată
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.;
Articolul 49: Protecția copiilor și a tinerilor
(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.
Articolul 20 alineatul (1) menționează faptul că România s-a angajat să respecte tratatele internaționale ratificate de Parlamentul României sau aprobate prin hotărâre guvernamentală, iar prin alineatul (2) al articolului admite că:
Articolul 20: Tratatele internaționale privind drepturile omului
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Să presupunem că într-un viitor alternativ, prin asumarea răspunderii (specifică tiranilor băsescieni), guvernul ar permite practicarea sclaviei. Să ne imaginăm că Idiotul în speță, neputând să înțeleagă ce citește, ar semna un contract prin care ar deveni sclavul meu. Idiotul, considerând art. 20 al Constituției României ca fiind o chestie pe care nu o înțelege și pe care o clasifică drept basm, nu ar ști că acel contract de sclavie, în baza căruia el devine sclav, nu are valoare juridică, deoarece intră în contradicție cu Constituția României ca lege fundamentală, superioară oricărei legi organice sau ordinare. Astfel, Idiotul va rămâne sclav pe veci pe plantație, fiind fericit că-și va îndeplini menirea. În mod excepțional, dacă Constituția României ar permite sclavia, în bază art. 20 al Constituției României, Idiotul ar putea invoca Declarația Universală a Drepturilor Omului sau tratatele europene la care România a aderat pentru a se elibera de un contract abuziv care contravine tratatelor internaționale, considerate prioritare în Constituție în cazul contradicțiilor și/sau a favorabilității dispozițiilor. În același mod, dacă dispozițiile tratatelor internaționale sunt nefavorabile cetățenilor, se invocă Constituția României sau legile interne.
Idiotul nu știe că există principiul separării puterilor în stat: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească fiind egale și independente:
Art. 1: Statul român
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.
Puterea legislativă (parlamentul) nu are dreptul de a interpreta legile, ci de a legifera; puterea executivă (guvernul) execută și pune în practică legile legiferate de parlament și, prin Președintele României, veghează la respectarea Constituției și la păstrarea echilibrului puterilor în stat; puterea judecătorească (instanțele judecătorești) emite sentințe în baza legilor legiferate; iar Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției. Dacă ar dispune de o gândire critică, Idiotul, ar conștientiza gravele încălcări constituționale ale unui guvern care legiferează prin asumarea răspunderii, parlamentul devenind o anexă a executivului; Idiotul s-ar speria de decizia guvernului de a interpreta legi și de a refuza aplicarea sentințelor judecătorești definitive și irevocabile, în baza argumentelor de natură economică; Idiotul s-ar îngrozi cum președintele țării judecă hotărârile judecătorești etc.
În privință celorlalte două articole, cărora Idiotul nu le înțelege rostul într-o discuție despre neconstituționalitatea măsurilor luate de guvernul băsescian, articolul 44 și articolul 49, am menționat mai sus deciziile Curții Constituționale referitoare la pensia ca drept de proprietate, implicit cuantumul ei, creanțele cetățenilor asupra statului român fiind garantate și nu interpretate.
În concluzie, pentru că a promis să nu se dezamăgească, Idiotul tinde să-şi supraaprecieze propriul nivel de pricepere, nu reuşeşte să recunoască priceperea adevărată la alţii şi nu poate recunoaşte caracterul extrem al lipsei lui de cunoştinţe. Idiotul consideră orice nu poate înțelege drept magie, iar puținelor cunoștințe comprehensibile pe care le posedă le acordă valoare de axiomă, în virtutea fragilei sale minți.
Cu puțin noroc, într-un viitor alternativ, vor fi luate măsuri de epurare a idioților, mai ales că ei nu sunt în stare de a riposta din cauza nivelului intelectual. Eu cred că s-a decis, deja, materializarea acestor măsuri, deci sunt premise favorabile.
…
by Constantin Enache on February 4, 2012
După o lungă pauză, am decis să-mi șterg de praf blogul și să îl reîmprospătez cu alte articole. Îmi cer scuze față de cei dezamăgiți de lipsa mea de activitate.
Oricum, în timpul în care am lipsit s-au întâmplat atât de multe evenimente, încât ar fi păcat să nu le abordez în viitoarele postări. De la bin Laden până la sfârșitul zonei Euro, de la apocaliptica creștere economică a României până la apocaliptica cometă Elenin, s-au întins destule discursuri, polemici și anemici, fără a se dori vreo concluzie, ci mai degrabă o recluzie.
În tot acest timp, au proliferat scribii preocupați de nuanțe fine, dar nu și de imaginea de ansamblu, căci abandonarea monumentului egocentric, autoimpus și autoomagiat, ar însemna sfârșitul adevărului absolut pentru ei. Aceste personalități cacofone se constipa la vestea că există altceva și altcineva în afara sinelui.
O să revin cu abordări detaliate ale evenimentelor recente, dar nu numai.
Quo vadis ?
by Constantin Enache on April 30, 2011
Ministrul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Daniel Petru Funeriu închide școli pe bandă rulantă, limitând accesul elevilor la educație și contribuind activ la creșterea abandonului școlar. Probabil că Ion Luca Caragiale ar râde amar, dacă ar putea vedea cum educația din România este condusă pe ultimul drum de un ministru funerar și la vorbă și la port. În timp ce asistăm la înmormântarea educației românești, avem ocazia să fim uimiți de Institutul Cultural Român care, sub oblăduirea intelectualului tonomat Horia-Roman Patapievici, a ajuns să sponsorizeze și să se asocieze cu reprezentații demne de o parodie a unui film regizat de Alfred Hitchcock. În urma primului contact pe care l-am avut cu imaginile poneilor naziști și a pulelor în erecție artistică ce își propuneau să promoveze imaginea culturii românești pe plan internațional, am crezut că devin imun la aberațiile actualei elite culturale:
Dupa ceva timp, Institutul Cultural Român și-a dorit să pluseze cu încă un eveniment demn de o cultură mucegăită. Mai jos aveți și imaginile nefericitului eveniment:
Eu cred că această acțiune „culturală” este cumva o oglindire a situației din România; probabil ați considera asta drept o exagerare, căci nu ar fi decât o dovadă de artă de bordură. Cam asta și reprezintă, dar m-am gândit că personajele care performează ar putea fi reflexii ale liderilor politici ai democrației românești contemporane, și anume: Traian Băsescu, în rolul individului care-și expune goliciunea și totuși apare dezinhibat în fața camerelor de filmat, ca expresie a simbiozei dintre aparența și esența sa; Elena Udrea, în rolul dominatoarei care îl biciuiește pe Traian Băsescu pentru că încă îl menține pe Emil Boc în funcția de prim-ministru, deci nu i se acordă încrederea și puterea discreționară pe care ea și averea ei le merită; cartea pe care o distruge Băsescu este Constituția României; scena improvizată a fost construită cu mânuțele dibace ale lui Emil Boc, grație împrumuturilor României la F.M.I., Banca Mondială și Comisia Europeană, platite de poporul care asistă înmărmurit la o reprezentație artistică de mare valoare!
Teoria formelor fără fond. O radiografie a educației din România
by Constantin Enache on April 29, 2011
„Există trei feluri de minciuni: minciunile simple, minciunile sfruntate și statisticile.”, concluziona Mark Twain, iar guvernul basesciano-boccian excelează la toate categoriile. În ceea ce urmează voi analiza doar datele statistice care sunt conforme cu realitatea socială.
România continuă să se situeze peste nivelul celor mai multe dintre statele membre ale U.E., în ceea ce priveşte rata de părăsire timpurie a sistemului de educaţie a tinerilor. În 2009 valoarea indicatorului era de 16,6 %, media U.E. fiind de 14,4 %, iar trendul este unul de accentuare a diferenţei faţă de media U.E., justificarea autorităţilor fiind criza economică şi niciodată incompetenţa administrativă.
Potrivit raportului Comisiei Europene privind starea educaţiei în ţările europene din 2009, 40% din români citeau şi socoteau cu dificultate. Media europeană la această categorie este de 17%.
În 2009, în România doar 16,8% dintre persoanele cu vârstă între 30 şi 34 de ani deţin o diplomă de studii superioare, fiind pe ultimul loc din U.E. la acest indicator. Procente de peste 45% se înregistrează în Danemarca, Luxemburg şi Finlanda.
În 2008, România a cheltuit pentru cercetare si inovare doar 0,49% din PIB. Datele sunt cu mult mai mici faţă de nivelul U.E., unde alocarea medie în domeniu a fost de 2,06% în 2009, iar pentru 2020 s-a propus atingerea a 3% din PIB pentru cercetare. În 2008, România a investit în cercetare doar un sfert din media europeană, iar contribuţia sectorului privat a reprezentat aproximativ 0,15% din PIB. Astfel, exporturile de tehnologie înaltă ale României se situează la un sfert din media UE.
La cea mai recentă evaluare internaţională a elevilor, România s-a situat pe locul 47 din 57 de ţări participante. Totuşi, potrivit statisticilor autorităţilor în privința fondurilor promise educației, alocări semnificative au fost decise mai ales începând cu 2006 (4,3%, cu 0,8% mai mult decât anul anterior), pentru că procentul anual declarat să ajungă la 6% din PIB. Este important de menţionat faptul că acest procent din PIB nu a fost decât desenat pe hârtie, procentul de care a beneficiat educaţia fiind mult mai mic în realitate. Disponibilizările din cadrul învăţământului au loc din considerente economice, dar şi de calitate, politrucii menţionând cu fiecare ocazie insuficienta dăruire pedagogică a cadrelor didactice, ca urmare a rezultatelor slabe obţinute de elevi. Totuşi, nu este normal să creezi fondul necesar formei ? Nu este natural să oferi inițial un nivel de salarizare, condiţii materiale și logistice care să atragă specialiştii către învăţământ ? Nu este fundamental să oferi ca să ai dreptul să ceri ? Un cadru didactic este obligat să se mulţumească cu un salariu mizer, care ar trebui să fie suficient pentru ca el şi familia lui să supravieţuiască, dar şi să-i asigure manualele şi studiile necesare adaptării la noile descoperiri din domeniu. Asta nu înseamnă că este scuzabilă incompetenţa unor cadre didactice, ci că ar trebui să reprezinte o explicaţie pentru starea de fapt!
Mainstream media consideră că românii sunt însetaţi de scandaluri, manele, fotbal, mici şi bere. Probabil că acesta este şi motivul pentru care Traian Băsescu a folosit în campania electorală clipuri cu manelisti celebri şi i-a catalogat pe români drept leneşi şi incompetenţi. Ratingul emisiunilor TV, vânzarea în număr mare a publicaţiilor de can-can, rezultatul alegerilor prezindenţiale din 2009, tind să le dea dreptate celor care susţin existența filonului manelisto-cocălăresc al românilor.
Totuşi, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică din 2009, în totalul cheltuielilor de consum ale populaţiei, cheltuielile cu educaţia reprezintă 0,9%, un procent care nu s-a schimbat semnificativ în ultimii ani. Cum cheltuielile lunare de consum ale unei persoane se ridicau la 520 lei în 2009, rezultă că românul mediu aloca 4,7 lei lunar sau 56,4 lei anual pentru a îşi creşte nivelul de competenţă. Acest procent este mai mare decât în majoritatea ţărilor europene: în Polonia, suma lunară medie cheltuită cu educaţia a fost în 2009 de 7,5 zloţi sau 1,8 euro, respectiv 0,63% din cheltuielile totale de consum ale unei persoane; în Ungaria, ponderea educaţiei în total cheltuieli de consum a fost de 0,76%. cheltuiala medie a fost de 2 euro în 2008, sumă din care 21% s-a dus pe cursurile de formare profesională; în Cehia, o persoană alocă educaţiei 0,5% din totalul cheltuielilor sale de consum, respectiv 2 euro lunar; iar în Franţa, cheltuiala medie este de 10 euro lunar, ponderea acestui tip de cheltuieli în total fiind de 0,7%.
În România ponderea cheltuielilor cu educaţia în total cheltuieli de consum ale populaţiei este mai mare decât cea din alte ţări mai dezvoltate, însă cum veniturile noastre sunt mult mai mici, şi suma alocată acestui tip de cheltuieli este mai mică. În plus, nici costul serviciilor educaţionale nu este direct proporţional cu salariile – raportat la venituri, educaţia este mai scumpă la noi decât în ţările dezvoltate. În anul 2009, în România, consumul final al populaţiei a generat peste 60% din PIB, iar educaţia a avut o pondere de 1,93% în consumul final al populaţiei, acesta fiind unul dintre cele mai mari procente din Europa.
Ce concluzie putem trage din aceste statistici ? Faptul că românii, deși sunt mai săraci decat frații lor europeni, au înțeles că trebuie să investească mai mult în educație pentru atingerea unui standard minim, în timp ce guvernul si președintele României nu au înteles asta. Autoritățile române își doresc să iasă din criză investind în proiecte fantasmagorice: site-ul e-România, plătit de către contribuabilul român cu câteva sute de milioane de euro, deși România este pe ultimul loc din U.E. în privința accesului la internet; promovarea costisitoare a frunzuliței turistice, fară a avea infrasctructura necesară turismului; plata, în proporție de 95 %, a construcției autostrăzii neîncepute de apropiați ai puterii politice etc.. Halal performanță!
Orice economist ştie că, înainte de a avea profit, trebuie să investeşti. În cazul nostru, educaţia este cea mai sigură investiţie pe termen mediu şi lung! Dar clasa politică a înţeles că investiţia sigură este în partid, iar profitul stă mai bine în propriul buzunar, deci ce rost mai are să investească și în educaţie ? Poate pentru că genul ăsta de investiție nu aduce voturi, ci numai probleme de etică ?
Pentru Traian Băsescu şi reflexia să guvernamentală, educaţia a fost, este şi va rămâne o povară şi nu o resursă a dezvoltării României. În condiţiile în care aceşti oportunişti au ajuns să deţină funcţiile cele mai înalte din stat, să deţină averile cele mai mari din stat şi nu numai, fără a avea acces la educaţie de calitate sau chiar la educaţie, cum ne putem aştepta ca tocmai ei să promoveze normalitatea ? Dacă Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, domnul Daniel Petru Funeriu, nu are studiile liceale finalizate potrivit legislaţiei din România, cum am putea să credem că educaţia va deveni prioritară ?
Este evident că pentru aceşti oameni tot ce a contat, contează şi va conta este pe cine cunosc, şi nu ce cunosc!
Este exagerat să ne dorim o evaluare obiectivă a raportului calitate/preţ pe care îl implică educaţia ? Care a fost, este şi va rămâne catalizatorul progresului umanităţii ? Educaţia. Care sunt problemele civilizaţiei umane ? Diverse, majoritatea cauzate de limitele în observarea obiectivă a realităţii. Cum ar putea omul să-şi depăşească limitele ? Prin educaţie.
Dar preocupările actuale ale autorităților nu sunt educația și/sau modernizarea societății, ci amendarea celor care nu sunt de acord cu măsurile aberante ale unui clase politice incompetente să-și recunoască propria incompetență.
Țările nordice sunt exemple de urmat datorită modului în care au reușit să găsească soluția prosperității: Finlanda, Norvegia, Danemarca, Suedia. Potrivit unui studiu realizat de Wall Street Journal, care a calculat indicele probabilității de a intra în incapacitate de plată pentru mai multe țări, Norvegia, Finlanda, S.U.A., Danemarca și Suedia sunt printre națiunile cele mai stabile din punct de vedere economic. Cum au atins aceste state actualul nivel de dezvoltare ? Au înțeles unde trebuie să investească pentru a-și asigura viitorul.
P.S.: Mai jos sunt prezentate, pe scurt, particularitățile sistemelor educaționale implementate de autoritățile din Finlanda și Norvegia.
Finlanda
În anii ‘90, după una dintre cele mai grave recesiuni economice, Finlanda a schimbat radical sistemul educaţional.
Pekka Himanen, filozof, Institutul de Tehnologia Informaţiei din Helsinki: „Cheia succeselor în educaţie provine din calitatea profesională a profesorilor finlandezi. Trebuie să ai licenţa ca să predai într-o grădiniţă. Trebuie să ai masterul ca să predai la şcoala primară. Mulţi dintre cei mai buni studenţi vor să devină profesori. Trăim în societatea informaţională, deci este demn de tot respectul să lucrezi intr-un domeniu cheie pentru stăpânirea informaţiei, cum este învăţământul.”.
Totul porneşte însă de jos şi se bazează pe o construcţie armonioasă şi unitară. Imediat după naştere, fiecare mamă primeşte un pachet din partea guvernului de la Helsinki, din care cărţile educaţionale sunt nelipsite. Marele avantaj pare a fi însă modul în care sunt selectaţi şi trataţi profesorii.
În primul rând, pentru a preda, candidatul trebuie să fi absolvit masteratul. Nivelul de salarizare, comparabil cu cel din Statele Unite ale Americii, îndeamnă profesioniştii spre acest sector. Astfel, pentru fiecare post de profesor sunt 40 de candidaţi. De vreme ce în sistem intră elitele, s-a luat decizia inspirată de a li se da mână liberă.
Pe câteva dintre liniile lungi circulă un autobuz care îi îndeamnă pe tineri să viziteze biblioteca, prin intermediul monitoarelor instalate în interior. Sunt prezentate cărţi pentru diferite vârste, adresele bibliotecilor, taxele, orarul de lectură şi alte informaţii utile.
Interesant este că finlandezii cheltuie enorm pentru fiecare elev. Anual, pentru fiecare copil este acordată suma de 7.500 de dolari, aproape la fel de mult ca în Statele Unite ale Americii. Marele avantaj este că fiecare şcoală primeşte fonduri în funcţie de numărul de elevi, nu de performanţe, renume, localizare geografică etc.
Finlanda este ţara cu cele mai mici diferenţe între şcoli. Adică şcolile din mediul rural au punctaje foarte apropiate de cele din marile oraşe.
Întregul sistem universitar este de stat. Sunt permise liceele private, dar perceperea de taxe de studiu este interzisă. Puţinele astfel de licee sunt finanţate de firme, în speranţa că vor îndrepta elevi valoroşi spre sectorul lor de activitate. Educaţia primară şi secundară este finanţată integral de structurile guvernamentale locale, în timp ce educaţia universitară este finanţată de stat şi diverse companii, cum este exemplul gigantului finlandez de pe piaţa mondială a telecomunicaţiilor, Nokia. Primul moment în care se face o selecţie a elevilor valoroşi este la vârsta de 15 ani, când un test, asemănător fostelor trepte de liceu din România, îi desemnează pe cei care merg la licee şi la şcolile vocaţionale. Un alt element interesant este că, după absolvirea unei facultăţi politehnice, care are un covârşitor caracter practic, fostul student trebuie să lucreze în domeniu timp de trei ani pentru a urma studiile masterale.
Rezultate:
5,9 miliarde de dolari – bugetul pentru educaţie
100% – procentul alfabetizării
60% – procentul celor care termină studiile liceale
45% – procentul celor care au parte de educaţie vocaţională (trecerea de 100% este motivată de dorinţa celor de la liceu de a urma şi cursuri vocaţionale şi invers)
25% – studii universitare
La testele PISA, Finlanda are cea mai mică diferenţă între şcoala cu rezultatul cel mai bun şi cea cu rezultatul cel mai slab, deci calitatea şcolii e relativ uniformă în tot teritoriul. Copiii se duc la şcoala cea mai apropiată, nu la una „bună”. Accentul e pus pe obţinerea unor elevi buni „în medie” şi pe evitarea rebuturilor şcolare.
Surse: http://www.romanialibera.ro , http://www.evz.ro.
Norvegia
Politica norvegiană din domeniul învăţământului se bazează pe principiul drepturilor egale la educaţie pentru toţi membrii societăţii, indiferent de originile lor sociale şi culturale şi de locul unde trăiesc în Norvegia. Rolul şcolilor este să transmită atât cunoştinţe, cât şi cultură, precum şi să promoveze mobilitatea socială şi să asigure baza pentru crearea de bogăţii şi pentru bunăstarea tuturor.
Educaţia obligatorie din Norvegia are o durată de zece ani şi constă din învăţământul primar, gimnazial şi secundar. Sarcina asigurării unui învăţământ accesibil şi adecvat pentru copii, tineri şi adulţi în toate municipalităţile şi districtele le revine autorităţilor educaţionale din administraţia districtului. Municipalităţile se ocupă de funcţionarea şcolilor primare şi a gimnaziilor, în timp ce liceele şi şcolile profesionale sunt administrate la nivelul districtului.
Sectorul învăţământului superior cuprinde programe educaţionale în universităţi şi colegii universitare. Admiterea în aceste instituţii este de obicei condiţionată de încheierea celor trei ani de studii liceale. Cu excepţia câtorva institute private, toate instituţiile de învăţământ superior sunt de stat. Cu toate acestea, fiecare universitate sau colegiu se bucură de un nivel ridicat de autonomie academică şi administrativă.
Educaţia publică este gratuită în Norvegia pentru nivelul primar, gimnazial şi secundar. În mod normal, taxele de înscriere la învăţământul universitar în instituţiile de stat sunt minime. Fondul Norvegian de Împrumuturi Publice pentru Educaţie a fost înfiinţat în 1947 şi oferă împrumuturi şi burse studenţilor pentru a le acoperi cheltuielile de întreţinere. De asemenea, există finanţări disponibile şi pentru studenţii care doresc urmeze o parte din studii străinătate.
Şcolile private independente sunt un supliment al sistemului public de învăţământ. Directoratul pentru Învăţământul Primar şi Secundar autorizează aceste şcoli în funcţie de o serie de criterii de calitate bine definite. Programele academice din şcolile private trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în reglementările relevante. Şcolile independente private care au fost autorizate pot primi finanţare de la guvern.
Storting (Adunarea Naţională Norvegiană) şi guvernul au sarcina de a specifica obiectivele şi de a stabili cadrul bugetar al sectorului educaţional. Ministerul Educaţiei şi Cercetării este agenţia administrativă care se ocupă de chestiunile legate de educaţie și răspunde de punerea în practică a politicii educaționale.
Teoria formelor fără fond
by Constantin Enache on April 29, 2011
“Cum poţi să faci un stat social dacă economia, şi scuzaţi-mă că o spun, chiar poporul are performanţe limitate ? Muncim 8 ore, când vom învăţa să nu mai lăsăm 3 milioane de hectare nemuncite ? Că nu vin miniştrii să are pământul, nici să-l cultive. Când vom învăţa că decât să stau la cârciuma satului mai bine bag plugul în hectarul şi jumătate din spatele casei ? Trebuie să ne hotărâm să fim performanţi!”, a declarat Traian Băsescu, plin de emfază.
Uniunea Europeană, la semnarea Tratatului de Aderare, a impus României să lucreze doar un mic procent din terenul agricol de care dispune, pentru a nu afecta valorificarea producției agricole a vechii gărzi a U.E..
Agricultura secolului 21 presupune tehnologizarea mijloacelor de producţie, investiții în cercetarea ştiinţifică, formarea continuă a specialiştilor, şi nu carul cu boi din pictura lui Nicolae Grigorescu. Pentru a avea o agricultură performantă trebuie să te bazezi pe un sistem de irigaţii pus la punct, trebuie să dispui de utilaje moderne pentru a lucra eficient pământul, pentru a-l fertiliza şi apăra culturile de dăunători. Asigurarea unei dezvoltări sustenabile în agricultură depinde și de aportul unui număr important de specialişti care să coordoneze lucrările agricole, ingineri agronomi şi ingineri zootehnişti; dar inginerii agronomi și inginerii zootehniști, precum şi orientarea tinerilor către profilurile agronomice, necesare susţinerii sectorului de activitate, sunt pe cale de dispariţie. Cercetarea ştiinţifică agronomică este la rândul său păgubită de lipsa fondurilor guvernamentale, la fel cum se întâmplă în toate ariile cercetării din România.
Ca să fie profitabilă, agricultura trebuie subvenționată. Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu a reușit să absoarbă fondurile oferite cu „generozitate” de Comisia Europeană. Din cauza dovezilor de neperformanță înregistrate de România în cazul administrării agriculturii, actualul comisar pentru agricultură, românul Dacian Cioloș, s-a amendat pentru perioada în care a fost ministrul agriculturii, dar plata va fi decontată de către contribuabilul român neperformant: o notă de plată subțire, de numai 75 000 000 de euro. Aș adăuga: Curat-murdar!
Care este soluția ieșirii din impas din perspectiva Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale ? Să vândă teren agricol din România unor țări care, din motive geografice, nu au potențial agricol, dar au potență financiară și elite performante: cum este și cazul recent al Qatarului.
De fapt, România a absorbit până acum doar 1,6 miliarde de euro din fondurile europene, reprezentând mai puțin de 9 % din fondul de 19 miliarde pus la dispoziție României de U.E., din momentul aderării (2007) până în 2013. Totuși, România plătește la bugetul comunitar mai mult decât a reușit să primească, fiind singura țară din U.E. în această situație. Cine este responsabil de acest marasm ? Poporul este vinovat, în nici un caz parlamentul și/sau guvernul!
Discursul băsescian este un caz clar de eludare a adevărului şi de demonstraţie, încă necesară ?, a teoriei formelor fără fond. Ca să acuzi pe cineva că este neperformant, în speţă poporul care te-a ales, trebuie să demonstrezi că tu eşti performant în activitatea asumată, în speţă reprezentarea a ţării pe plan internaţional, ceea ce nu se întâmplă în cazul lui Traian Băsescu, dovadă fiind conul de umbră în care România a fost aruncată în planul relaţiilor internaţionale. Este probabil ca Traian Băsescu să se considere o probă a faptului că poporul este neperformant, din moment ce poporul l-a ales, iar reprezentaţia lui este sub orice critică. Chiar are logică ipoteza discursului său, dar nu şi concluzia exprimată.
Traian Băsescu ar trebui să ştie că, în cazul în care acuzi poporul că este neperformant, trebuie să demonstrezi că i-ai creat toate premisele necesare performanţei, ceea ce lipseşte cu desăvârşire din discursul actualului Preşedinte al României, dar şi din realitatea socială din România.
Teoria formelor fără fond postulează: mai întâi trebuie să creezi fondul, și apoi forma; însă politicianul român înţelege că forma demagogiei, emanată de discursurile şi de statisticile mincinoase, este suficientă pentru a devia atenţia poporului de la fondul real al problemelor : incompetenţa şi corupţia clasei politice.
Educaţia este viitorul, iar viitorul poate fi viitor decât dacă este educat, altfel nu poate fi vorba decât de trăirea trecutului plin de probleme nerezolvate.
În România de astăzi, educaţia a devenit dușmanul aparatului de propagandă, pentru că un popor educat este oricând mult mai periculos decât unul adormit pe laurii mediocrităţii. Acesta este motivul pentru care în România se aloca din produsul intern brut un procent infim pentru cercetare, iar cadrele didactice sunt privite că o povară a bugetului; în acest scop se promovează intens pe toate canalele media că mărirea cu 50 % a salariului profesorilor (nu că asta ar reprezenta îmbunătățire considerabilă a traiului lor) ar produce o catastrofă economică, iar România s-ar scufunda și mai mult în beznă apocalipticei crize economice.
De ce se tem guvernul şi preşedintele de un popor educat, de un popor performant ? Pentru că un popor educat nu ar putea să aleagă ca reprezentare niște parlamentari şi un preşedinte neperformanţi, astfel că activitatea lor teleprompteristică ar lua sfârşit şi ar fi înlocuită de activitatea unor reprezentanţi pregătiţi să corespundă nevoilor unui popor performant.
Românii sunt europenii cei mai expuşi la foamete, iar pe plan global, se numără printre primele 12 populaţii ameninţate de criza alimentară, susțin analiştii Nomura, cea mai puternică agenţie de brokeraj şi consultanţă economică din Japonia. Perspectivele ieşirii din criză, văzute doar de guvernul basesciano-boccian, sunt asigurate prin declaraţii oficiale şi prin măsluiri statistice, fără nici o legătură cu realitatea socială pe care trebuie să o suporte populaţia: sărăcia şi lipsa de perspective. România îşi doreşte să iasă din criză economică alocând insuficiente fonduri învăţământului şi cercetării, ceea ce este invers proporţional cu soluţia creșterii economice: creşterea investiţiilor în cercetare, finanţarea masivă a învăţământului pentru a asigura creşterea calităţii societăţii şi implicit a nivelului de trăi. Poate că guvernul are raţiuni secrete şi noi nu am aflat asta încă, deşi majoritatea ţărilor care au experimentat situaţii similare cu ceea ce se confruntă România astăzi, au reuşit să devină cele mai stabile economii investind mult și constant în educaţie.
Ca să obții performanţă, este vital să te axezi pe un sistem educaţional orientat spre practică, specializările trebuie să corespundă realităţilor globale şi nu doar regionale, iar educaţia trebuie să fie accesibilă şi adecvată fiecărui copil.
Eu consider că este necesar să fie stabilit un standard comun în materie de educaţie, în urma consultărilor cu specialiştii din învăţământ, cu părinţii, cu elevii/studenţii, cu organizaţiile non-guvernamentale din domeniu, cu reprezentanţii companiilor din România. Acest lucru poate fi realizat prin intermediul sondării majorităţii cadrelor didactice, a elevilor/studenţilor, a părinţilor, a managerilor companiilor; ulterior să se asigure condițiile propice unor sesiuni de brainstorming, cadrul necesar discuțiilor dintre reprezentanții guvernului și reprezentanții cadrelor didactice, reprezentanţii asociaţiilor părinţilor, liderii elevilor/studenţilor, organizațiile non-guvernamentale, reprezentanții companiilor private, pentru a găsi soluțiile de punere în practică a punctelor de convergență care rezultă din prelucrarea statistică a datelor obţinute; forma finală a proiectului să fie supusă referendumului naţional.
Este o condiție sine qua non ca programa naţională să fie concepută ca fiind în corelație pozitivă perfectă cu standardul comun, iar Ministerul Educaţiei şi Cercetării să administreze şi să răspundă de punerea în practică a politicii educaţionale naţionale, deci nu a politicii partidului/partidelor aflate la guvernare.
Este esențial să se ţină cont de faptul că educaţia trebuie să fie centrată pe preocuparea faţă de om, și nu doar pe nevoia de resurse umane de calitate a companiilor.
Tendințe și nuanțe
by Constantin Enache on April 16, 2011
„Un român din Spania şi-a ucis soţia însărcinată și a arătat cadavrul pe webcam rudelor din România.”, faptă ce a revoltat societatea spaniolă, dar nu şi autorităţile spaniole care, spre deosebire de cele italiene, au reuşit să nu condamne decât crima, nu şi familia, prietenii, etnia, religia, ţara de origine ale inculpatului. Sarcina analizei provenienţei etnice a impulsurilor criminale a revenit mass mediei spaniole, care nu a dezamăgit prin expunerea intensivă a subiectului.
Eu ştiu că generalizarea este arma ignorantului! Totuşi, cu asta se preocupă mainstream news controlate de mainstream media. Astfel că orice descoperire ştiinţifică este enunţată ca fiind fundamentală pentru viitor și nu doar pentru prezent, fără să se ţină cont de faptul că orice cercetare implică metoda test-retest, iar rezultatele pot fi schimbate de la un grup testat la altul, de la o zi la alta, de la un an la altul etc. Deşi este aberant, cercetătorii de la NASA prezintă imaginile din spaţiu preluate de telescopul spațial Hubble folosind tehnica picturii, fără a avea vreo legătură cu realitatea; acesta este motivul din cauza căruia toate imaginile din spaţiu par a fi un poster al unui film Disney.
Eu consider că mainstream media, fiind controlată de elite, a concluzionat că este mai uşor să educe masele cu basme, pentru că ar fi dificil şi periculos deopotrivă să le prezinte oamenilor nuanţele unei descoperiri, culturi, eveniment etc.
Mainstream media gândeşte şi acţionează într-o manieră maniheistă, deci are nevoie tot timpul de dualitatea bine-rău, astfel că ieri omul rău era indianul, negrul, în timp ce astăzi omul rău este musulmanul, ţiganul, românul etc. Duşmanul comun permite şi justifică reducerea drepturilor şi a libertăţilor majorităţii (aşa cum s-a întâmplat în S.U.A., după atacurile „teroriste” din 11.09.2001), controlul resurselor, rasismul, războaiele etc.! Duşmanul comun este o teză care ascunde incompetenţa administrativă a autorităţilor, cum s-a întâmplat şi în cazul „Mailat”, în urma căruia autorităţilor italiene şi-au dorit să mascheze prin „crucificarea” românilor lipsa de reacţie faţă de înfiinţarea şi extinderea taberelor ilegale ale ţiganilor precum și în raport cu lentoarea actului de justiţie.
Teoria duşmanului comun ajută la demonstraţia teoriei elitelor, care susţine că cei puţini, datorită calităţii lor organizaţionale superioare/datorită educației pe care o posedă/datorită capitalului pe care îl dețin, sunt îndreptăţiţi să îi conducă pe cei mulţi. Aceste „elite” cred că există o corelaţie pozitivă perfectă între inteligenţă şi înţelepciune sau între putere şi înţelepciune, motiv pentru care civilizaţia umană este atât de echilibrată şi de dezvoltată astăzi ? Probabil că unda de civilizaţie nu poate ajunge la periferia societăţii sau în cazul unor ţări sărace. Este evident că elitele şi-au demonstrat limitele şi au creat dezechilibre uriaşe la nivel global, dar chiar şi la nivelul aceleiaşi ţări, dovedind incompetenţă în managementul resurselor şi al progresului uman şi tehnologic.
În cazul teoriei suprapopulării majoritatea devine duşmanul minorităţii. În decursul timpului, domni precum Thomas Robert Malthus, Adam Smith, Charles Darwin, Herbert Spencer au condamnat umanitatea pentru efectele pe care le produc: una dintre funcţiile sale biologice – reproducerea; funcţia socială a omului – din prisma aportului omului la progresul societăţii; particularităţile religiei la care aderă oamenii – cele care promovează iubirea pentru aproape. Aceşti teoreticieni au formulat ideea că omul nu are nici o valoare în sine, că omul valorează în măsura în care produce ceva care contribuie la progresul societăţii, iar monopolul resurselor deținut de marile companii este o lege fundamentală a realităţii obiective, deci nu doar a realității sociale. „Datorită” acestor oameni luminaţi o să studiem cum sunt responsabili pentru gravitaţie banii, că fotonii trebuie impozitaţi, cum poate fi cumpărat timpul, cum pot fi listate la bursă galaxiile etc. Astfel s-au constituit ideologic şi instituţional vehiculele prin care elitele își doresc să rezolve problemele umanităţii: eugenia (reducerea drastică a populației prin diverse moduri: vaccinări cu substanțe nocive organismului, criza alimentară, răspândirea unor virusuri agresivi care induc diverse forme de cancer, izbucnirea unor conflagrații regionale sau mondiale etc.; tranformarea celor rămași în sclavi prin vaccinări cu mercur și alte substanțe nocive creierului, care ar induce lobotomii chimice parțiale și ar dezvolta o populație servilă, o populație de zombi – spre exemplu prin vaccinările împotriva epidemiei imaginarei gripe aviare și a imaginarei gripe procine) și globalizarea.
Suprapopularea este un mit demontat de datele demografice, cum sunt cele referitoare la densitatea populaţiei: China, considerată a fi o ameninţare ca număr al populației, ocupă locul 54 într-o listă a ţărilor după densitatea populaţiei,cu 136 de locuitori/km², în timp ce primele locuri sunt ocupate de ţări precum Monaco (a două cea mai mică ţară din lume), Singapore şi Vatican, cu 16.620 loc./km², 6480 loc./km², respectiv 2118 loc/km². Suprapopularea era folosită ca teorie de către elite şi când erau doar 1 milion de oameni, chiar şi când erau doar 10 oameni în peşteră din cauză că peştera era aglomerată. Motivul acestor analize stupide este unul destul de simplu: toţi aceşti analişti care susţin teza suprapopulării confundă densitatea populaţiei cu suprapopularea, considerând că dacă ei locuiesc într-o aglomerare urbană, atunci toţi oamenii trăiesc astfel, deci pământul nu ar putea să-i susţină. Această confuzie este, de fapt, una intenţionată, pentru că nu am putea bănui că nu ar exista posibilitatea unei analize obiective în condiţiile în care există tehnologia necesară.
Suprapopularea a fost introdusă ca teorie în sistemul educaţional al ţărilor dezvoltate, deoarece viitorii adulţi trebuie să înţeleagă că înfometarea, bolile, lipsa accesului la apă potabilă etc. din ţările sărace sunt condiţii sine quibus non pentru ca reprezentanţii civilizaţiei să trăiască decent în continuare. Educatorii lumii civilizate își doresc să demonstreze că bogăția vestului trebuie corelată pozitiv cu sărăcia estului, că asta este axioma progresului civilizației umane. În același scop sunt promovate următoarele idei: curentul homosexual; femeilor li se spună că este mai importantă cariera decât familia; impozitele şi taxele trebuie percepute progresiv în funcţie de numărul copiilor în familie; intensificarea planificării familiale, iar prin planificare familială înţelegându-se distribuirea de anticoncepţionale; reducerea sau eliminarea alocaţiei şi a ajutorului social; propaganda, în special la tineri, pentru practicarea masturbării şi a altor forme de raporturi sexuale contra naturii etc.
Elitele promovează pe toate canalele faptul că suprapopularea ar conduce la înfometare, deoarece pământul nu mai poate hrăni atâtea guri. <Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultura> (FAO) raporta în noiembrie 1996: „Rezervele de hrană pe plan mondial au crescut de peste două ori în ultimii 40 de ani, în perioada 1962-1992; rezervele medii zilnice pe cap de locuitor au crescut cu peste 15%.”. Potrivit statisticilor FAO, creşterea populaţiei nu determină descreşterea surselor de hrană, ci invers. Disponibilitatea hranei a crescut cu 5% în ţările dezvoltate şi aproape cu 18% în ţările în curs de dezvoltare cu natalitate crescută.
Un alt mit corelat cu cel al suprapopulării pământului îl reprezintă încălzirea globală, efectul de seră cu toate catastrofele care ne ameninţă. Oamenii de ştiinţă, inclusiv experţii de la NASA, afirmă ca nu există o diferenţă apreciabilă de temperatură a pământului în perioadă 1856-1986. Acelaşi lucru se afirmă în <Declaraţia de la Leipzig privind Schimbările Climaterice Globale>, semnată în 1995 de 79 de oameni de ştiinţă recunoscuţi pe plan mondial.
Teoria găurii din stratul de ozon este demontată de către S. Fred Singer, fizician, specialist în domeniul spaţiului şi atmosferei, care a luat parte la măsurătorile stratului de ozon din stratul superior al atmosferei, declară că este vorba de „o exagerare mizerabilă a unor temeri nefondate, promovată de organizaţiile ecologiste, care lucrează mână în mână cu mass-media vânătoare de catastrofe şi cu o birocraţie internaţională avidă de putere” (în acest sens se pune accentul pe biocombustibili, care nu reușesc decât să ia hrana de la gurile a miliarde de oameni). Gaura din stratul de ozon, explică savantul, este o subţiere temporară a stratului de ozon, în fiecare luna octombrie, în timpul primăverii arctice. Subţierea durează câteva săptămâni, iar apoi stratul se reface. Cercetările nu au descoperit nici o creştere a radiaţiei ultraviolete solare provocată de subţierea stratului de ozon.
De asemenea, se consideră că pădurile dispar într-un ritm alarmant ca urmare a extinderii activităţilor umane, ca rezultat al creşterii populaţiei, deşi estimările făcute de FAO arată că lucrurile nu stau aşa: „regiunile împădurite ale lumii ocupă 4 miliarde de hectare, acoperind 30% din suprafaţa agricolă a globului, cifre egale cu cele din anii ’50 ai secolului trecut.” Iar în ceea ce priveşte dispariţia de pe pământ a unor specii de păsări şi animale, specialiştii afirmă ca nu se poate şti cât de multe specii există şi câte dispar.
Sursa: www.darulvietii.ro
Principală problemă a omenirii nu o reprezintă creşterea alarmantă a numărului oamenilor, ci creşterea alarmantă a inegalităţilor sociale la nivel global: lipsa accesului unui număr uriaș de oameni la apa potabilă, la educaţie, la o viaţă decentă.
Totuși, cred că fanii eugeniei precum Sir Francis Galton, Karl Pearson, Margaret Sanger, aceşti promovatori ai teoriei inapţilor (cei care nu merită să aibă acces la o viaţă decentă sau chiar la viaţă), ar fi descurajaţi de exemplele celui de mai jos, pentru că unii își doresc să demonstreze inutilitatea propriei existenţe, chiar fiind în scaunul elitelor ce urmează să pună în practică eugenia:
Este o soluţie abandonarea actualei ierarhii a elitelor ? Cred că nu este prea greu să ne dăm seama că elite precum cel de mai sus deţin o putere mult mai mare şi ocupă o poziţie apropiată de vârful piramidei puterii faţă de un cercetător care descoperă leacul pentru cancer sau decât un sociolog care se preocupă cu designul social etc. Eu consider că trebuie să fie eliminat acest sistem de subordonare al valorilor umane, deoarece stratificarea socială nu ar trebui să presupună doar o ierarhie bazată pe acumularea de capital și/sau de putere și/sau pe monopolul informațional, ci o colaborare între oamenii înţelepţi ai planetei pentru a ajuta majoritatea reprezentată să evolueze unitar. Soluţia actuală a elitelor o reprezintă globalizarea, dar respectând principiul unității în uniformizare şi nu conform principiului unității în diversitate (principiul de funcționare al naturii), motiv pentru care: -puterea trebuie concentrată în mâinile câtor mai puţini oameni, în câteva organizații; – alimentaţia oamenilor trebuie să fie uniformă, respectând Codex Alimentarius; – cultura oamenilor trebuie să fie unică, respectând directivele Uniunii Europene etc. Deşi soluţia evoluţiei umanităţii a fost asigurată întotdeauna de și prin descentralizare și identitate culturală, curentul globalizării îşi doreşte să uniformizeze omenirea, concentrând puterea în nuclee precum Organizația Națiunilor Unite, NATO, Uniunea Europeană, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizația Mondială a Comerțului, Consiliul pentru Relațiile Externe etc. Dacă descentralizarea ar fi o realitate globală, atunci oamenii ar putea pune o presiune directă pe factorii decidenţi și s-ar asigura cadrul necesar diversităţii şi dezvoltării comunităţilor, deci nu și a maselor „le boniene”. Devine logic faptul că nu se doreşte implementarea autonomiei la nivel global, pentru că doar astfel li s-ar oferi oamenilor puterea să-şi decidă viitorul, să deţină controlul asupra resurselor locului de baştină, să poată ghilotina direct corupții locali etc.
Who is Osama bin Laden ?
by Constantin Enache on April 6, 2011
A message from a former terrorist:
by Constantin Enache on April 6, 2011
